Adolescentul tău vine acasă și se închide în cameră. Îl întrebi ce are. Spune: „Nimic.” Îl întrebi dacă s-a întâmplat ceva la școală. Spune: „Nu.” Îl întrebi de ce este supărat. Spune: „Nu sunt supărat.”
După care își pune căștile, închide ușa și îți demonstrează că o conversație poate avea opt cuvinte și zero informații.
Tu rămâi pe hol și încerci să înțelegi ce se întâmplă.
Este doar adolescență?
Este anxietate?
Are probleme la școală?
A fost respins de grup?
Îl hărțuiește cineva?
Nu se mai simte bine în corpul lui?
Sau, așa cum spune el, „nu are nimic”, doar că acel nimic durează deja de trei luni?
Anxietatea adolescentului nu arată întotdeauna ca frică
Când ne gândim la anxietate, ne imaginăm un adolescent care spune că îi este frică, că este neliniștit sau că nu poate face ceva.
Unii adolescenți spun asta.
Tu poți vedea un adolescent leneș, dificil, încăpățânat sau dezinteresat.
În realitate, el poate evita situațiile în care se teme că va greși, va fi criticat, va fi respins sau va părea inferior.
Nu evită neapărat pentru că nu îi pasă.
Uneori evită tocmai pentru că îi pasă enorm.
Mulți nu spun.
La adolescenți, anxietatea poate arăta ca:
• iritabilitate
• retragere
• amânare
• refuzul de a merge la școală
• dureri de cap sau de stomac
• dificultăți de somn
• perfecționism
SAU…
• plâns înaintea testelor
• verificarea repetată a temelor
• frica de a răspunde în clasă
• evitarea colegilor
• teama că ceilalți îl judecă
• nevoia permanentă de confirmare
• renunțarea la activități care înainte îi plăceau
• statul excesiv pe telefon
• izbucniri care par disproporționate
• refuzul de a încerca lucruri noi
Anxietatea și stima de sine scăzută se întrețin reciproc
Un adolescent anxios se teme că va greși.
Ca să nu greșească, încearcă să controleze totul sau evită complet situația.
Dacă evită, nu mai are ocazia să descopere că se poate descurca.
Dacă încearcă să controleze totul, orice greșeală devine o dovadă că nu este suficient de bun.
Apoi începe să creadă:
„Nu pot.”
„Nu sunt suficient de bun.”
„Ceilalți sunt mai buni decât mine.”
„Dacă mă cunosc cu adevărat, nu mă vor plăcea.”
„Dacă greșesc, mă fac de râs.”
„Dacă nu sunt cel mai bun, nu valorez nimic.”
Cu cât se vede mai slab, cu atât devine mai anxios.
Cu cât devine mai anxios, cu atât evită mai mult.
Cu cât evită mai mult, cu atât are mai puține experiențe care să îi arate că poate.
Și uite așa, anxietatea și stima de sine scăzută își fac program comun.
„Dar nu are niciun motiv să fie anxios”
Are o familie.
Are o cameră.
Are haine.
Merge la o școală bună.
Nu îi lipsește nimic.
Și totuși este anxios.
Anxietatea nu verifică situația financiară a familiei înainte să apară.
Un adolescent poate avea condiții bune de viață și să se simtă copleșit de:
• presiunea rezultatelor
• comparația cu ceilalți
• schimbările corpului
• teama de respingere
• conflictele dintre părinți
• așteptările familiei
• bullying
• excluderea socială
• prima relație
• prima despărțire
• teama de viitor
• lipsa sentimentului de apartenență
• expunerea permanentă la viețile editate ale altora
Tu vezi un test la matematică.
El poate vedea dovada că este prost, că îi va dezamăgi pe toți și că nu va face nimic cu viața lui.
Tu vezi un comentariu răutăcios pe internet.
El poate vedea confirmarea că nimeni nu îl place.
Tu vezi o fotografie nereușită.
Ea poate vedea dovada că este urâtă și că toate celelalte fete arată mai bine.
Problema nu este doar ce s-a întâmplat.
Problema este ce înseamnă acel lucru pentru adolescent.
Stima de sine nu înseamnă să se creadă minunat în fiecare zi
Stima de sine nu înseamnă ca adolescentul să se uite în oglindă și să fie încântat permanent de ceea ce vede.
Nu înseamnă să nu se îndoiască niciodată de el.
Nu înseamnă să nu îi pese ce cred ceilalți.
Înseamnă să nu își piardă întreaga valoare când:
• ia o notă mică
• este respins
• greșește
• nu este ales
• pierde
• arată diferit față de colegi
• cineva nu îl place
• primește o critică
• nu reușește din prima
Un adolescent cu o stimă de sine fragilă nu spune doar:
„Am greșit.”
Spune:
„Sunt prost.”
Nu spune:
„Nu m-au invitat.”
Spune:
„Nu mă place nimeni.”
Nu spune:
„Nu îmi place cum arăt astăzi.”
Spune:
„Sunt urâtă.”
Nu spune:
„Mi-a fost frică să răspund.”
Spune:
„Sunt slab.”
O experiență neplăcută devine rapid o definiție a propriei persoane.
„Trebuie doar să aibă mai multă încredere în el”
Stima de sine nu crește prin comandă.
Nu îi poți spune unui adolescent de cincizeci de ori că este frumos, inteligent și minunat, apoi să te miri că nu s-a instalat actualizarea.
Stima de sine se construiește prin experiențe repetate.
Adolescentul are nevoie să descopere că:
• poate încerca fără să îi iasă perfect
• poate greși fără să fie umilit
• poate spune nu
• poate avea o opinie diferită
• poate cere ajutor
• poate tolera dezamăgirea
• poate face ceva dificil
• poate lua decizii potrivite vârstei
• poate repara o greșeală
• valoarea lui nu depinde de o notă, de un corp sau de aprobarea grupului
Dacă îl lauzi doar pentru rezultate, poate învăța că valorează când performează.
Dacă intervii de fiecare dată și rezolvi tot, poate învăța că nu se poate descurca singur.
Dacă îi corectezi permanent hainele, corpul, părul, postura, prietenii, tonul și fiecare propoziție, nu construiești încredere.
Construiești un evaluator intern care va continua să îl critice și când tu nu mai ești în cameră.
Nu începe cu soluția
Când adolescentul îți spune că îi este frică, primul impuls este să repari situația.
Spui:
„Nu ai de ce să te temi.”
„Nu se va întâmpla nimic.”
„Trebuie să ai mai multă încredere în tine.”
„Nu mai pune totul la suflet.”
„Și eu am trecut prin asta.”
„Lasă telefonul și o să îți treacă.”
„Gândește pozitiv.”
Tu vrei să îl liniștești.
El poate auzi:
„Reacția mea este greșită.”
„Nu ar trebui să mă simt așa.”
„Mama nu înțelege.”
„Mai bine nu mai spun nimic.”
Înainte să încerci să rezolvi problema, încearcă să înțelegi experiența.
Poți spune:
„Ajută-mă să înțeleg ce s-a întâmplat.”
„Care a fost momentul cel mai greu?”
„Ce ți-a trecut prin minte atunci?”
„Ce te temi că s-ar putea întâmpla?”
„Vrei să te ascult sau vrei să căutăm împreună o soluție?”
Ultima întrebare poate salva multă energie în familie.
Uneori adolescentul vrea să fie ascultat fără să primească imediat un plan de acțiune, un tabel și o prezentare despre cum ar trebui să își organizeze viața.
Nu transforma fiecare conversație într-un interogatoriu
Observi că ceva s-a schimbat și începi:
„Ce ai?”
„De ce nu vorbești?”
„Cine ți-a făcut ceva?”
„Ai luat notă mică?”
„Te-ai certat cu cineva?”
„Este vorba despre băiatul acela?”
„Ai fumat?”
„Ai băut?”
„Ai făcut vreo prostie?”
Adolescentul venise în bucătărie să bea apă. După trei minute, este suspect într-o anchetă internațională.
Dacă îl presezi, se poate închide și mai tare.
Spune ce observi, fără să pretinzi că știi deja explicația:
„Am observat că în ultima perioadă stai mai mult singur.”
„Am observat că dormi greu.”
„Am observat că te stresează mult școala.”
„Am observat că nu mai vrei să ieși cu prietenii.”
„Nu trebuie să vorbim chiar acum. Vreau doar să știi că sunt disponibilă.”
Apoi chiar rămâi disponibilă.
Nu folosi ce ți-a spus mai târziu într-o ceartă.
Nu povesti rudelor.
Nu transforma vulnerabilitatea lui într-o glumă de familie.
Dacă vrei să mai vorbească și data viitoare, ai grijă ce faci cu lucrurile pe care ți le spune.
Ajută-l să facă anxietatea mai concretă
Anxietatea vorbește în propoziții mari:
„Totul este groaznic.”
„Nimeni nu mă place.”
„Nu pot să fac nimic.”
„O să mă fac de râs.”
„Nu sunt bun de nimic.”
„Nu o să reușesc niciodată.”
Dacă răspunzi imediat cu „Nu este adevărat”, discuția se transformă într-un proces.
Tu aduci argumente.
Adolescentul aduce contraargumente.
La final, anxietatea are avocat mai bun.
Ajută-l să reducă problema la un moment concret:
„Când ai observat prima dată starea asta?”
„Ce s-a întâmplat chiar înainte?”
„A spus cineva ceva?”
„Care este partea de care te temi cel mai mult?”
„Pe o scară de la 0 la 10, cât de intensă este starea acum?”
„Ce ar ajuta intensitatea să scadă cu un punct?”
Nu îi ceri să îți prezinte un raport psihologic.
Îl ajuți să treacă de la „totul este imposibil” la o problemă pe care o poate observa și descrie.
Întreabă și corpul, nu doar mintea
Adolescenții nu pot explica întotdeauna ce simt.
Uneori spun „nu știu” pentru că chiar nu știu.
Anxietatea poate apărea mai întâi în corp:
• stomac strâns
• greață
• presiune în piept
• tremur
• maxilar încordat
• respirație rapidă
• amețeală
• mâini transpirate
• agitație
• oboseală
Poți întreba:
„Unde simți starea asta în corp?”
„Este presiune, agitație, greutate sau tensiune?”
„Ai nevoie să stau aici cu tine?”
„Vrei să mergem puțin?”
„Vrei liniște sau vrei să vorbim?”
Aceste întrebări îl ajută să recunoască semnalele înainte ca starea să ajungă la intensitate maximă.
Nu încerca să elimini imediat orice emoție neplăcută
Părinților le este greu să își vadă copilul suferind.
Apare impulsul de a opri starea.
Să o minimizezi.
Să o explici.
Să o rezolvi.
Să îi trimiți un clip.
Să suni celălalt părinte.
Să scrii dirigintelui.
Să deschizi catalogul.
Să rezolvi adolescența până la cină.
Dar dacă încerci să elimini imediat fiecare emoție, adolescentul poate învăța că emoțiile dificile sunt periculoase. Că nu le poate suporta. Că are nevoie de altcineva care să le facă să dispară.
Scopul nu este să nu mai simtă anxietate niciodată.
Scopul este să învețe:
• să o recunoască
• să o numească
• să observe ce o declanșează
• să își înțeleagă reacțiile
• să ceară ajutor
• să nu creadă automat tot ce îi spune anxietatea
• să facă un pas chiar dacă nu se simte complet pregătit
Uneori pasul apare cu anxietatea prezentă.
Nu confunda sprijinul cu eliminarea tuturor dificultăților
Dacă adolescentului îi este frică să răspundă la școală, poate părea logic să nu mai răspundă.
Dacă are anxietate socială, poate părea logic să evite orice întâlnire.
Dacă se teme de o prezentare, poți fi tentată să obții o scutire.
Pe termen scurt, anxietatea scade.
Pe termen lung, evitarea îi confirmă:
„Situația chiar era periculoasă.”
„Nu aș fi putut face față.”
„Am scăpat doar pentru că am evitat.”
Sprijinul nu înseamnă să îl arunci într-o situație pentru care nu este pregătit.
Dar nici să construiești întreaga viață a familiei în jurul anxietății.
Înseamnă să îl ajuți să facă pași mici.
Astăzi intră la oră.
Data viitoare pune o întrebare.
Mai târziu răspunde.
Apoi face o prezentare scurtă.
Nu îi ceri să devină alt om până vineri.
Îl ajuți să descopere că poate suporta disconfortul și că se poate descurca.
Ai grijă cum vorbești despre corpul lui/ei
În adolescență, corpul se schimbă repede.
Comparația este permanentă.
Telefonul oferă acces nelimitat la fețe filtrate, corpuri editate și standarde imposibile prezentate ca realitate de marți dimineață.
Comentariile despre greutate, piele, haine, înălțime sau felul în care mănâncă pot rămâne mult timp.
Chiar și cele spuse „pentru binele lui”.
„Te-ai îngrășat puțin.”
„Nu te avantajează pantalonii aceia.”
„Uite ce bine arată colega ta.”
„La vârsta ta eu aveam 48 de kilograme.”
„Dacă ai face sport, ai arăta altfel.”
Poate că tu uiți comentariul până seara.
Adolescentul îl poate repeta în minte ani întregi.
Vorbește despre sănătate, energie, somn, mișcare și nevoile corpului.
Nu transforma corpul adolescentului într-un proiect de familie.
Nu cere performanță când adolescentul abia se menține
Scăderea rezultatelor școlare poate avea multe explicații:
• lipsă de organizare
• oboseală
• ADHD
• anxietate
• depresie
• conflict cu colegii
• o despărțire
• bullying
• lipsa somnului
• teama de eșec care îl face să nu mai înceapă deloc
Întrebarea utilă nu este doar:
„De ce ai luat nota asta?”
Întrebarea utilă este:
„Ce s-a schimbat?”
O notă mică nu spune singură ce se întâmplă.
Dar o schimbare persistentă în somn, comportament, relații, apetit, energie și rezultate merită investigată.
Când nu mai este doar o perioadă dificilă
Adolescența vine cu schimbări de dispoziție, nevoie de intimitate, conflicte și distanțare față de părinți.
Nu orice ușă închisă înseamnă anxietate.
Nu orice notă mică înseamnă depresie.
Nu orice weekend petrecut în cameră cere intervenție psihologică.
Uită-te la schimbare, durată și efectele asupra vieții lui.
Merită să ceri ajutor când observi că:
• schimbarea durează de câteva săptămâni
• refuză să meargă la școală
• nu mai vede prietenii
• renunță la activitățile care îi plăceau
• doarme mult mai puțin sau mult mai mult
• apar atacuri de panică
• se critică permanent
• spune că este prost, urât, incapabil sau lipsit de valoare
• anxietatea îi controlează alegerile
• rezultatele școlare scad vizibil
• se izolează
• își schimbă radical alimentația
• apar conflicte repetate în familie
• consumă alcool sau alte substanțe
• vorbește despre inutilitate, moarte sau automutilare
Nu trebuie să aștepți până când adolescentul nu mai poate funcționa.
Ce faci dacă refuză să meargă la psiholog
Nu îi spune:
„Te duc la psiholog pentru că nu mai știu ce să fac cu tine.”
„Ai probleme.”
„Nu ești normal.”
„Trebuie să te repare cineva.”
Dacă îi prezinți terapia ca pe o pedeapsă sau ca pe dovada că el este problema familiei, rezistența lui are sens.
Poți spune:
„Am observat că îți este greu în ultima perioadă.”
„Nu cred că este ceva în neregulă cu tine.”
„Cred că ai nevoie de un loc în care să poți vorbi fără să primești imediat sfaturi.”
„Putem merge la o primă întâlnire și apoi vedem ce părere ai.”
„Nu trebuie să îmi povestești ce ai discutat.”
Adolescentul are nevoie să știe că terapia nu este încă o oră în care un adult îi explică ce face greșit.
Cum lucrez cu adolescenții
Lucrez cu adolescenți care se confruntă cu:
• anxietate
• stimă de sine scăzută
• perfecționism
• presiune școlară
• frică de evaluare
• dificultăți de relaționare
• retragere
• atacuri de panică
• probleme de imagine corporală
• dificultăți de reglare emoțională
• dependență de validarea celorlalți
• sentimentul că nu sunt suficient de buni
Începem prin a înțelege ce se întâmplă concret.
Nu îi țin prelegeri.
Nu îi spun să gândească pozitiv.
Nu pornesc de la ideea că adolescentul este problema care trebuie reparată.
Ne uităm la simptome, la situațiile care îl activează, la relații, la presiuni, la felul în care se vede și la lucrurile pe care a început să le evite.
Apoi stabilim ce are nevoie și cum putem lucra.
Lucrez online și în cabinet, în București.
Dacă adolescentul tău s-a schimbat, se retrage, evită, se critică permanent sau pare copleșit de anxietate, putem începe cu o întâlnire de evaluare.
Nu trebuie să știi deja dacă este „destul de grav”.
Tocmai asta putem clarifica.
De ce te gândești mereu la ce poate merge prost
Mintea ta anticipează permanent probleme, chiar și când nu există un pericol clar. Află cum se leagă scenariile negative de anxietate, hipervigilență și nevoia de control.
De ce nu poți să adormi, deși ești rupt/ă de oboseală
Ești epuizat/ă, dar somnul nu vine. Mintea începe exact când pui capul pe pernă, verifici ora și calculezi cât mai poți dormi. Articolul explică de ce oboseala nu înseamnă automat somn, ce menține insomnia și când stresul, anxietatea, programul sau obiceiurile de seară țin corpul în alertă.
Abuz emoțional: cum îl recunoști fără să îți pierzi claritatea
Abuzul emoțional nu începe mereu cu țipete sau jigniri directe. Uneori începe cu vinovăție, tăcere, critică, control și confuzie. În acest articol afli cum îl recunoști fără să îți pierzi claritatea și ce pași poți face ca să revii la tine.
Atașament traumatic: de ce îți este greu să pleci dintr-o relație care te rănește
Atașamentul traumatic apare atunci când legătura cu o persoană devine amestec de iubire, frică, speranță și confuzie. În acest articol afli de ce îți este atât de greu să pleci dintr-o relație care te rănește și ce poți face ca să începi să îți recapeți claritatea.
Relații toxice: semne, mecanisme și ce poți face
Relațiile toxice nu încep mereu cu abuz evident. De multe ori încep cu intensitate, speranță, adaptare și confuzie. În acest articol afli care sunt semnele, ce mecanisme te țin blocată și ce poți face ca să revii la claritate.